Sunt in Doha sub scutul de rachete … Nu există scuturare mai mare de la viață decât aceea în care îți dai seama cât de fragil este totul …

Nu mi-am imaginat că voi scrie asta dintr-o cameră de hotel, într-o noapte în care cerul a sunat altfel decât l-am auzit vreodată.

Sunt în Doha. M-a prins aici conflictul din zonă. Sirene, explozii în depărtare, mesaje de alertă. O noapte lungă. O noapte în care liniștea nu mai era liniște, ci o alegere.

Când realitatea se comprimă în câteva ore, înțelegi altfel ce contează.
Viața. Oamenii tăi. Respirația. Credința.

Și mai înțelegi ceva: cât de mult avem nevoie unii de alții. De blândețe. De îngăduință. De iertare. De mai puțină grabă în a judeca și mai multă răbdare în a înțelege.

În orele acelea, muzica a fost ancora mea de echilibru. Am pus căștile pe urechi. Am ascultat. Am cântat încet. Am respirat pe fraze muzicale. Și mintea s-a așezat. Muzica nu oprește un conflict, dar te ține întreg pe dinăuntru.

Autoritățile locale și echipa mea gestionează situația, iar eu sunt în legătură permanentă cu ei și sunt în siguranță.

În acest moment, spațiul aerian este inchis, iar zborurile pot suferi modificări. Există incertitudini legate de întoarcere, însă va vom tine la curent cu toate modificările ce pot apărea.

Experiența asta m-a schimbat. Nu dramatic. Ci profund. M-a făcut să să privesc totul altfel. Să cânt altfel. Să spun altfel povestea vieții.

Scutul antiaerian a interceptat tot ce a fost lansat către oraș. Au fost în jur de o sută de rachete și drone, cu un punct maxim aproape de miezul nopții. Se vedeau pe cer ca niște artificii, doar că nu era sărbătoare. Fiecare interceptare însemna încă o respirație liniștită.

Momentan așteptăm vești de la companiile aeriene. Toată lumea caută soluții să ne aducă acasă.

Dar dincolo de frică, a existat o revelație.
Nu există scuturare mai mare de la viață decât aceea în care îți dai seama cât de fragil este totul și cât de prețios e ceea ce ai lăsat acasă.

Țara noastră, pe care o criticăm adesea. Oamenii noștri. Libertatea de a ieși pe stradă fără să asculți cerul. Faptul că putem construi, schimba, crea.

Am multe să vă povestesc când ajung acasă. Despre zgomot și despre liniște. Despre frică și despre credință. Despre cât de mult avem nevoie de iubire, de îngăduință, de iertare. Și despre cât de puțină răutate ne permitem, fără să realizăm ce dar e pacea.

Să știți ca acasă la noi e in loc sigur în care avem libertatea de a ne reaminti că suntem oameni înainte de orice altceva, și putem celebra faptului că suntem împreună și că putem transforma orice experiență în lumină.

Ne vedem acasă. Cu ochi mai limpezi.

Nu am scris din panică.
Am scris din iubire pentru tot ce mă așteaptă acasă.

Vă iubesc. Ne vedem curând.