Irina Baianț: „Înainte de a fi artist, trebuie să rămâi om.”

O discutie cu multa substanta avuta cu Talida Cozma, redactorul sef al revistei CoolT Neamt

Ești una dintre vocile apreciate ale scenei lirice românești. Cum ai descrie parcursul tău artistic până în acest moment și care au fost etapele care te-au format ca artist?

A fost un drum construit cu multă muncă, dar și cu foarte multă iubire pentru ceea ce fac. Nu am simțit niciodată că aleg muzica în fiecare zi. Cred că ea m-a ales pe mine cu mult timp înainte să înțeleg asta. Au existat etape foarte diferite, de la studiul riguros al muzicii clasice până la musical, concerte crossover și proiecte create chiar de mine. Fiecare m-a învățat ceva esențial: să am răbdare, să mă ridic după dezamăgiri și să nu-mi fie teamă să evoluez. Astăzi nu mă definesc prin rolurile pe care le-am jucat, ci prin omul care am devenit datorită lor.

Ai abordat repertorii diverse, de la operă și operetă până la musical. Ce îți oferă fiecare dintre aceste forme de expresie artistică și cum te transformi atunci când treci de la un univers muzical la altul?

Cred că fiecare gen muzical îți cere o altă parte din tine. Opera îți cere disciplină și profunzime. Musicalul îți cere vulnerabilitate și adevăr. Opereta îți amintește să nu pierzi jocul și bucuria. Nu simt că mă transform atunci când trec de la un univers la altul, ci mai degrabă că îmi permit să exprim alte nuanțe ale aceleiași identități artistice. Iar publicul simte întotdeauna când ceea ce faci vine din autenticitate.

Ai interpretat rolul Christine Daaé în musicalul Fantoma de la Operă. Ce a însemnat pentru tine întâlnirea cu acest personaj și cu o producție atât de complexă?

Christine a fost, fără îndoială, unul dintre cele mai importante daruri ale carierei mele. Este un personaj aparent fragil, dar cu o forță interioară extraordinară. M-am regăsit în multe dintre întrebările și căutările ei. Fantoma de la Operă m-a provocat din toate punctele de vedere: vocal, emoțional și uman. Sunt roluri pe care le interpretezi și roluri care te schimbă. Christine face parte din a doua categorie.

Vocea este instrumentul tău principal și rezultatul unui proces continuu de îngrijire și disciplină. Care sunt lucrurile esențiale pe care le faci pentru a-ți menține vocea la acest nivel și cât de mult contează echilibrul dintre pregătire tehnică, odihnă și stil de viață?

Vocea nu poate fi separată de omul care o poartă. Tehnica este fundamentală, desigur, dar la fel de importante sunt odihna, echilibrul emoțional și capacitatea de a-ți asculta propriul corp. Am învățat că performanța nu înseamnă să forțezi permanent, ci să construiești inteligent și sustenabil. Uneori, cel mai mare act de disciplină este să accepți că ai nevoie de pauză.

Ai fost implicată și în proiectul Vocea României, în calitate de vocal coach. Cum a fost experiența de a lucra cu artiști aflați într-un alt moment al parcursului lor și ce consideri că este esențial pentru un interpret aflat la început?

A fost o experiență foarte frumoasă, pentru că mi-a reamintit entuziasmul începuturilor. Le spun mereu tinerilor artiști să nu confunde viteza cu evoluția. Într-o lume în care totul se întâmplă foarte repede, cred că răbdarea a devenit o superputere. Talentul este important, dar consecvența, educația și capacitatea de a rămâne curios fac diferența pe termen lung.

Ai avut numeroase apariții pe scenă, fiecare cu propria poveste și emoție. Există un moment artistic sau o apariție scenică pe care o consideri definitorie pentru parcursul tău și pe care o porți cu tine?

Sunt multe momente care mi-au rămas în suflet, însă cele mai importante sunt acelea în care am simțit că publicul și-a dat voie să simtă alături de mine. Au fost seri în care am văzut oameni plângând, zâmbind sau regăsindu-se într-o piesă. Pentru mine, acesta este sensul profund al artei. Nu să impresioneze, ci să apropie.

Cel mai nou proiect al tău, Confesiuni de Catifea, este dedicat femeilor și are o componentă de dialog și reflecție. Cum s-a născut această idee și ce ai dorit să creezi prin acest concept?

S-a născut dintr-o nevoie sinceră de autenticitate. Am întâlnit foarte multe femei extraordinare care se simt obligate să fie puternice în fiecare clipă. Mi-am dorit să creez un spațiu în care să putem vorbi despre frici, visuri, vulnerabilitate și speranță fără măști și fără judecată. Cred că, atunci când o femeie își spune povestea cu sinceritate, îi oferă și alteia permisiunea de a face același lucru.

Dincolo de lumina reflectoarelor, cine este Irina Baianț? Ce lucruri simple te încarcă, te inspiră și te ajută să rămâi conectată cu tine?

Sunt un om foarte sensibil și foarte curios în același timp. Îmi plac conversațiile adevărate, marea, florile, liniștea și oamenii care nu se tem să fie ei înșiși. Mă încarcă timpul petrecut cu cei dragi și momentele în care mă reconectez la credință și la recunoștință. Cred că, înainte de a fi artist, trebuie să rămâi om.

Ai avut întâlniri profesionale cu artiști consacrați și ai lucrat cu oameni aflați la început de drum. Ce calitate crezi că transformă un om talentat într-un adevărat artist?

Caracterul. Talentul poate deschide uși, însă ceea ce te ajută să rămâi și să construiești este felul în care îi tratezi pe ceilalți, seriozitatea cu care muncești și disponibilitatea de a învăța permanent. Arta nu este doar despre ceea ce oferi pe scenă, ci și despre cine ești atunci când reflectoarele se sting.

Dacă ar fi să privești întreaga ta călătorie artistică de până acum, care este lecția pe care muzica ți-a oferit-o și pe care o porți cu tine în fiecare proiect?

Că vulnerabilitatea este o formă de curaj. Ani la rând am crezut că trebuie să fiu impecabilă. Astăzi cred că oamenii nu au nevoie de perfecțiune. Au nevoie de adevăr. Muzica m-a învățat că cele mai frumoase întâlniri se nasc atunci când ai curajul să fii exact cine ești.

Privind spre perioada următoare, la ce proiecte lucrezi și ce surprize pregătești pentru public?

Lucrez la proiecte foarte diferite, dar unite prin aceeași dorință: aceea de a transforma un concert într-o experiență. Îmi doresc ca oamenii să plece acasă nu doar cu amintirea unor piese frumoase, ci cu sentimentul că au trăit ceva care i-a atins cu adevărat. Cred că acesta este sensul artei: conexiunea autentică.