MUZICoolt | Dinu Lipatti și ecoul unei seri care nu s-a încheiat niciodată

Poate că numele lui Dinu Lipatti vă este cunoscut.

Poate l-ați întâlnit pe o stradă, pe frontispiciul unui liceu de muzică sau într-o conversație despre marii pianiști ai lumii.

Dar cine a fost omul din spatele acestui nume și de ce, după 76 de ani, muzica lui s-a întors la Besançon?

Dinu Lipatti s-a născut la București, în 1917, într-o familie în care muzica făcea parte din viața de zi cu zi. Mama sa era pianistă, tatăl său cânta la vioară, iar nașul său de botez a fost George Enescu.

A studiat cu Florica Musicescu, apoi la Paris, cu Alfred Cortot, Paul Dukas, Nadia Boulanger și Charles Munch. Un detaliu spune multe despre valoarea sa: în 1933, la Concursul Internațional de Pian de la Viena, Lipatti a primit premiul al doilea. Alfred Cortot a considerat verdictul atât de nedrept, încât a părăsit juriul în semn de protest. L-a invitat apoi pe tânărul pianist român să studieze la Paris.

Dinu Lipatti a trăit numai 33 de ani. În acest timp foarte scurt a devenit unul dintre marii pianiști ai secolului XX. Avea o tehnică impecabilă, dar nu cânta niciodată pentru a o demonstra. În interpretările sale există rigoare, claritate și o sensibilitate care nu caută efectul. Muzica pare pur și simplu așezată exact acolo unde trebuie.

Lipatti a fost însă și compozitor, profesor și dirijor. Iar aceasta este una dintre părțile mai puțin cunoscute ale poveștii sale.

Legătura sa cu Besançon, oraș aflat în estul Franței, aproape de granița cu Elveția, este una profundă.
Pe 16 septembrie 1950, foarte bolnav și slăbit, Dinu Lipatti a susținut acolo ultimul recital public al vieții sale. În program se aflau Bach, Mozart, Schubert și valsurile lui Chopin. Nu a mai avut puterea să interpreteze ultimul vals. După o pauză, s-a întors însă la pian și a încheiat seara cu o corală de Bach, “Jesu bleibet meine Freude”, una dintre lucrările sale de suflet.

Două luni și jumătate mai târziu, Dinu Lipatti se stingea la Geneva.

Ieri, 22 septembrie, muzica românească s-a întors în acest oraș prin concertul “Dinu Lipatti, Ecoul ultimului concert". Patrimoniul muzical românesc la Besançon, susținut la Grand Kursaal de Orchestra Națională Radio, sub conducerea dirijorului Daniel Jinga.

Alături de orchestră au urcat pe scenă trei pianiști români din 3 generații diferite, fabuloși:
Viniciu Moroianu, Mihai Ritivoiu și Izabela Voropciuc.

Programul a readus în fața publicului francez creația lui Lipatti, prin
• Simfonia concertantă pentru două piane și orchestră de coarde
• Concertino în stil clasic
• Trei dansuri românești
alături de
• Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră de Chopin.

A fost un omagiu care nu s-a limitat la amintirea pianistului legendar.
Publicul a putut descoperi și compozitorul Dinu Lipatti, un creator profund legat de cultura română și, în același timp, de marea cultură europeană.

La pupitrul Orchestrei Naționale Radio s-a aflat Daniel Jinga, directorul general al Operei Naționale București.

Cu numai câteva ore înainte de această plecare, încheiam împreună un adevărat tur de forță: 13 reprezentații ale spectacolului “Fantoma de la Operă”, cu săli pline și cu tot efortul uriaș pe care o asemenea producție îl cere.

Daniel Jinga este dirijorul căruia regizorul Răzvan Ioan Dincă, unul din marii creatori de spectacole din România i-a încredințat constant conducerea muzicală a impresionantelor sale producții de musical.

Alegerea repetată nu este întâmplătoare.
Muzica este una dintre structurile de rezistență ale unui musical.
Ea trebuie să unească orchestra, vocile, actorii, mișcarea scenică și emoția într-un singur organism.

Din interiorul scenei, eu îi cunosc precizia, calmul și felul în care ascultă. Știu câtă muncă există în spatele unui gest care, pentru public, durează numai o secundă.
Știu și câtă sensibilitate este necesară pentru a conduce sute de oameni fără ca muzica să-și piardă libertatea și respirația...și câtă rigoare.

A dirija operă, musical și muzică instrumentală înseamnă să lucrezi cu limbaje și mecanisme foarte diferite.

-În operă, dirijorul susține vocea, scena și respirația cântăreților;
-în musical, trebuie să unească orchestra, actorii, mișcarea și ritmul dramatic;
-într-un concert instrumental, întreaga poveste se transmite doar prin sunet.
Să treci firesc de la o astfel de lume la alta, cere cultură muzicală, flexibilitate, precizie și o înțelegere profundă a emoției.
Iar a face toate acestea la nivel internațional arată o experiență artistică reală, construită în timp, dincolo de orice titulatură.

După intensitatea “Fantomei de la Operă”, Daniel Jinga a dus la Besançon o altă poveste românească. Una începută cu mai bine de șapte decenii în urmă și rămasă vie prin sunet.

Despre astfel de lucruri mi-aș dori să vorbim mai des.

În lume se întâmplă evenimente importante legate de România, pe care uneori le aflăm prea târziu sau nu le aflăm deloc.

Cultura românească este privită cu respect peste hotare deoarece continuă să fie reprezentată de artiști, orchestre și creatori care își fac meseria la cel mai înalt nivel.

România are în continuare vârfuri de excelență.
Avem nevoie să le cunoaștem, să le ascultăm și să vorbim despre ele.

Vă propun și un mic exercițiu “MuziCoolt”: căutați înregistrarea ultimului recital al lui Dinu Lipatti de la Besançon și ascultați finalul, corala lui Bach. Sunt câteva minute în care veți înțelege despre el mai mult decât ar putea spune orice biografie. Concertul din 22 septembrie a fost înregistrat audio-video și urmează să fie pus gratuit la dispoziția publicului online. Abia aștept să îl putem asculta și noi.

Până atunci, vă las și eu un fragment pe care să îl ascultați când aveți 6 minute doar pentru voi, când beți cafeaua înainte de a vă începe ziua sau când ajungeți acasă, și vă odihniți sufletul.

Cu Daniel Jinga mă voi reîntâlni pe scenă pe 12 decembrie, la Iași, pentru “Illuminarium Christmas”.

Pot să vă spun că sunt onorată să fac parte din această lume și că, alături de oameni care mă inspiră, pot contribui și eu la ceea ce înseamnă excelența în artă, purtată mai departe cu identitate românească.